nevoia de căldură și conectare

În marea călătorie spre mine, care nu are stație terminus, am descoperit CEVA. Am conștientizat cât de puternică este nevoia de conexiune interumană. Și că, de fapt, este o nevoie simplă, naturală, firească, se numește Căldură. Sună metaforic, dar e un tip de căldură interioară care nu se poate exprima în cuvinte. E o poftă continuă de viață, e o bucurie, e un dar fără sfârșit.

Nu vorbesc despre relațiile politicoase, manageriale, corecte, sterile. Vorbesc despre sufletele care se pot vedea, se pot cuprinde, își pot vorbi. SUFLET, ca suflare fără de care nu ești viu.

Suntem ființe care au nevoie de relații călduroase, într-o lume în care este tot mai mult stimulată auto-suficiența, independența și tot felul de egoisme. Suntem Oameni care ne putem vedea prin prisma iubirii și gradului de lumină din alți oameni. Da, oameni. Da, oglinzi și dorința de a fi iubit și de a iubi.

Te aștept acolo. La începutul căldurii dintre mine și tine. Vii ?

Te aștept acolo. Unde se topește orice formă de necăldură omenească. Vii ?

Te aștept acolo. Să simți că vreau să-ți dăruiesc și vreau să primesc. Vii ?

Te aștept acolo. La câte grade vrei tu.

Inima mea se zbate spre căldura din inima ta. Știu că ne vom întâlni. Hai. 

mă scuzați, am uitat caietul acasă

Când eram în clasa I îmi plăcea să scriu, sau mai bine zis, să mă învăț a scrie. Exersam până târziu, voiam să fac toate liniile corecte, grațioase, fix ca în abecedar. Să fie perfect. Dar, se mai întâmpla, să nu fie chiar așa.

Citeşte mai departe...

calea inimii

acela nu va fi drumul tău. Vei simți asta, pentru că nu vei avea lumină. Și, cum să trăiești în întuneric? Nu te mai vezi pe tine, nu mai vezi adevărata frumusețe și prospețime a lumii, prin care îți plimbi sufletul.

Citeşte mai departe...

a fost odată o fată

Într-o zi, ea a considerat că unui om matur nu-i stă prea bine să deseneze inimi. Ce ocupație de copil. Ce naivitate. Că, cine ar avea nevoie de asta ? Nu-i deloc serios. Să mâzgâlești cu creioane colorate o inimă. Care în anatomie, nici nu seamănă a inimă adevărată.

Citeşte mai departe...

liniștea apusului

Ia-mă de mână și du-mă în lanul de grâu. Acolo unde spicele dansează în liniștea apusului.

Și spune-mi povești.

Spune-mi că sufletul meu e încă copil. Că viața se petrece între două bătăi de inimă. Tic tac, tic tac, tic tac. Auzi ? Să fie oare timpul ? Sau e o inimă grăbită?

Spune-mi că totul are sens când e simplu și din iubire.

Spune-mi că totul se simte prin firele subțiri dintre noi. Că toate prefăcătoriile se usucă ca frunzele în copacii de toamnă târzie.

Spune-mi că de la pământ la cer sunt doar lacrimi neplânse și măsura iubirii noastre.

Spune-mi că florile vor înflori atunci când o să am ochii deschiși. Cu adevărat. Că uneori mă uit, dar nu văd.

Spune-mi că nu știu nimic și că sunt o visătoare pierdută prin lume.

Du-mă în lanul de grâu și spune-mi că e așa. Eu o să te cred și o să ne sărute apusul pe frunte.

Te iubesc. Mulțumesc pentru liniște.

oameni

Sunt oameni – vânt. Ei trec prin viața ta și îți suflă peste tristețile reci de toamnă. Apoi te învață cum să te bucuri de frunzele căzute.

Sunt oameni – răsărit. Energia le este ca roua dimineții. Cu ei te simți ușor și proaspăt.

Sunt oameni – asfințit. Ei nu te întreabă nimic. De obicei tac și ascultă. Te iau de mână și îți cuprind sufletul. Așa, fără cuvinte.

Sunt oameni – fântână. Oameni cu ape adânci. Acolo se reflectă ochii lor și ai tăi. Te văd, ești aici, îți spune omul – fântână. Tevăd, tevăd, tevăd. Apoi, începi și tu să te vezi mai bine.

Sunt oameni – păsări. Oameni cu orizonturi largi. De la care e frumos să înveți zborul.

Sunt oameni – pod. Ei construiesc aceste punți de trecere, chiar din inimile lor. Și tu poți merge mai departe.

De la toți acești oameni învăț. Până azi, am înțeles că oricum nu te-ai învârti, tot la dragoste ajungi. Dragoste pentru tine și pentru aproapele tău.

Cu inimă caldă. Cu recunoștință și cu flori de primăvară pentru ei. Mulțumesc.

A fi nu este doar un verb. A fi este o lecție.