Un cuvânt la cei 72 de ani de la arestările comuniste

72 de ani de la arestările comuniste. Omul, mai mult decât carne și oase.

Ca ființe umane, suntem extrem de vulnerabili în fața nesiguranței. Lipsa de securitate ne face să activăm și să menținem din răsputeri mecanisme de protecție. Mintea are grijă să ne țină în siguranță. Să ne țină în viață. Acesta e unicul ei scop prestabilit, de supraviețuire.

Ca ființe spirituale/duhovnicești, suntem mai mult decât carne și oase. Mai mult decât necesități de satisfacere ale instinctelor. Mai mult decât înveliș, atingeri tactile, senzații, reprezentări, gânduri șamd. Chiar, suntem și mai mult decât rolurile în care ne angajăm. Mai mult decât strategiile și viziunile de viață pe care le construim cu atâta trudă. Și de care ne atașăm mai mult decât s-ar cuveni.

Dumnezeu le-a arătat, ca unor oameni secătuiți și flămânzi – din ce sunt plămădiți. Dintr-un pământ al credinței. Restul fiind doar accesorii. Lecția mare a poporului român – a menține o coloană vertebrală dreaptă, care onorează tradiția și rădăcinile, care știe de unde vine și încotro se îndreaptă, care nu se vinde.

Astăzi, se fac 72 de ani (noaptea de 14-15 mai, 1948), de la arestările bolșevice, care au pus început temeinic unei îndelungate etape din trecutul României. Au fost arestate, într-o singură noapte, aprox. 15.000 de persoane. Studenți, oameni de cultură, profesori, preoți, politicieni anticomuniști. A început suferința din închisorile comuniste, alături de „fenomenul reeducării”, depersonalizarea, dezumanizarea, încercarea de a lichida credința, tortură până dincolo de limite. Unde, unica bucurie era, poate, să mori. Moartea era interzisă. Suferința era obligatorie.

Au vrut să-i reducă la deznădeje, la vid, la gol, la răspunsuri condiționate de ei. Dar,  ,,Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor’’ (Matei 5, 10). Această variabilă nu a putut fi controlată – duhul împuternicit de Dumnezeu.

Acest trecut nu se va supune unei „treceri de timp” obișnuite. Această perioadă rămâne atemporală. Îndrăznesc să spun, nu va rămâne doar la nivel de comemorări și aduceri aminte.

• 

• 

• 

Durerea cumplită, umilirea, încercarea de a te face ne-om. Acest trecut rămâne în sângele nostru. Al tău, al meu, al tuturor. În sângele poporului român. Așa cum moștenim rănile transgeneraționale, așa purtăm în noi și rănile istorice, culturale. Ceea ce Jung numește – inconștient colectiv.

Să recunoaștem că, această rană, a celor care au suferit în temnițele comuniste, este și rana noastră. Când citesc poeziile lui Radu Gyr și Demostene Andronescu – plâng. Mă doare. Și, pentru fiecare, această amintire a rănii se declanșează diferit. La mine prin poezie. Pentru că acesta-i cel mai cunoscut limbaj pe care îl cunoaște mintea și inima mea. Al tău poate fi altul.

Din păcate, nu învățăm această lecție în școală. Putem fi autodidacți. Știți ce comoară, știți ce oameni puternici stau în spate ? Eu n-am știut. Și poate nu aveam să știu niciodată. Și rana avea să sângere, fără să o fi cercetat, iubit, înțeles…

Care-i mesajul acestui text? Unul de încurajare spre descoperirea celor care au fost mai mult decât carne și oase. Puțini dintre care am reușit să-i citesc/ascult: Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu, Virgil Maxim, Constantin Oprișam, Ioan Ianolide, Marin Răducă, Aspazia Oțel Petrescu. Vă recomand să începeți de aici: https://www.fericiticeiprigoniti.net/ .

Doamne, fă din suferință…

• despre o experiență în acest sens, puteți citi aici
• o inițiativă dedicată poeziei din temnițe, puteți audia aici
• o organizație din Iași, care păstrează, transmite și promovează mesajul viu al mărturisitorilor, vedeți aici

Continuare în pagina 2.

1 2